Iluștri Franc-Masoni Români
Vasile ALECSANDRI
Scriitor și om politic. După studii de medicină și drept la Paris (1834-1839), revine la Iași unde va fi director al Teatrului Național (1840-1842). Are legături strânse cu Societatea medicilor și naturaliștilor. Participă la Revoluția de la 1848, la Unirea Moldovei cu Þara Românească în 1859, îndeplinind apoi mai multe misiuni diplomatice în Italia și Franța (1859), respectiv la Paris (1885-1890). A condus revista România literară (1855) și a publicat prima mare culegere de poezie populară românească: “Poezii poporale. Balade. Cântice bătrânești” (1853). Principalele sale lucrări literare sunt: poezii istorice (ciclul “Ostașii noștri”), “Pasteluri”, comedii satirice (“Iorgu de la Sadagura”, “Iașii în carnaval”, ciclul “Chirițelor…”), drame (“Despot-Vodă”, “Ovidiu”, “Fântâna Blanduziei”), proză de călătorie (“O plimbare la munți”, “Călătorie în Africa”). A fost membru fondator al Societății Literare Române (1867), apoi membru de onoare al Societății Academice Române (1871).
În 1857 era membru al unei loji din capitala Moldovei.
Grigore ALEXANDRESCU
A făcut parte din Societatea Filarmonică. Director al Arhivelor Statului (1850), director al Eforiei Spitalelor (1859), candidat pentru Senat (1868). Principalele sale lucrări literare sunt: meditații și elegii romantice (“Anul 1840”, “Umbra lui Mircea. La Cozia”, “Răsăritul lunii. La Tismana”, “Satiră. Duhului meu”), fabule (“Boul și vițelul”, “Câinele și cățelul”, “Dreptatea leului”), proză de călătorie.
Se pare că a fost inițiat în 1848 într-o lojă din București.
Constantin ARGETOIANU
Ministru de Justiție (1918), Finanțe (1920), Interne (1920-1921), Agricultură (1927-1928), Industrie și comerț (1928) și prim-ministru (28 sept.-24 nov. 1939). Mare Maestru și Mare Patron al Ordinului Masonic Român. Petre Þuțea relatează că Argetoianu a fost întrebat odată de niște tineri: „Sunteți francmason, domnule ministru?“, iar el le-a răspuns: „Fugi, bă, de-aici. Am fost, e un fleac“.
Gheorghe ASACHI
După studiile efectuate la Lvov, Viena și în Italia (1796-1812), a lucrat la Departamentul Trebilor din Afară și la Epitropia Învățământului Public. A fost profesor, agent diplomatic la Viena, întemeietor al teatrului românesc (1816), al primei gazete din Moldova, “Albina Românească” (1829), al Academiei Mihăilene (1835). A făcut parte din Comisia pentru redactarea Regulamentului Organic. A scris multiple genuri literare: sonete, fabule, balade, poeme fantastice, drame și nuvele istorice.
Se pare că a fost inițiat la Milano, în Italia. În 1830 era Venerabilul unei loji din Iași, iar în 1866 a participa la lucrările Lojii Steaua României, tot din Iași.
Nicolae BÃLCESCU
Participant activ la Revoluția din 1848, pregătită, în prealabil, în cadrul Lojii Frăția. Secretar al Guvernului Revoluționar Provizoriu de la 1848. A avut un rol de seamă în stabilirea obiectivelor revoluției din Þara Românească, în conducerea și orientarea acesteia. A fost figura cea mai înaintată a Revoluției de la 1848 din Þările Române și unul dintre cei mai proeminenți revoluționari europeni. După înfrângerea revoluiei a fost exilat în Italia unde, conform opiniei lui Horia Nestorescu-Bălcești, „militează alături de Giuseppe Mazzini și de ceilalți membri ai Comitetului Central Democratic European de la Londra, pentru revoluția viitoare“. Întreaga sa operă este străbătută de ideea dezvoltării, a progresului ca lege necesară a istoriei. Gânditor profund, el s-a ridicat până la ideea unei revoluții generale a tuturor popoarelor, în scopul „înălțării plebeianismului la putere“. A acordat condițiilor economice un rol important în explicarea fenomenelor istorice și a militat pentru cucerirea libertății naționale, pentru înfrățirea popoarelor. Principalele sale lucrări sunt: “Puterea armată și arta militară de la întemeierea principatului Valahiei până acum” (1844), “Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri” (1846), “Mersul revoluției în istoria românilor” (1850), “Chestiunea economică a Principatelor Danubiene” (1850, în franceză), “Românii supt Mihai Voievod Viteazul” (neterminată, editată postum în 1878).
În 1847 a fost Venerabilul Lojii Frăția din București.
George G. BIBESCU
Fiul domnului Gheorghe Bibescu. Face studii militare în Franța, la Saint Cyr (1856-1857) și ia parte, distingându-se ca ofițer al armatei franceze, la războiul din Mexic (1862). Revine în țară în 1863, în calitate de căpitan al armatei române, după patru ani pleacă în Algeria, iar în 1870 participă la războiul franco-prusac. În 1888 conduce delegația României la Expoziția Universală de la Paris.
Nu se cunosc (încă) locul și data inițierii sale. În 1902 era Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România.
George Valentin BIBESCU
Fiul lui George G. Bibescu. Promotor al aviației sportive și al automobilismului în România. A înființat Clubul Aviatic Român (1909) și Liga Națională Aeriană (1912). Fondatorul Automobil Clubului Român (1904). Principe, mare industriaș, președinte al Federației Internaționale Aeronautice (1930).
Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România (1911-1916), Mare Maestru Onorific al acesteia (1925) etc.
Dimitrie BOLINTINEANU
La Colegiul Național Sf. Sava din București este coleg cu viitorii frați Nicolae Bălcescu și Ion Ghica. Pleacă la Paris ca bursier al Asociației literare. Participă la Revoluția de la 1848 și la Unirea Principatelor Române (1859), la București. Redactor la „Dâmbovița“, „Eumenidele“ și „Poporul suveran“, efor al Spitalelor (1860), membru în Comisia Europeană a Dunării și ministru de Externe (1860), ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (1864). A cultivat meditația, balada, poemul epic, satira, excelând în legende istorice (“Legende sau basme naționale în versuri”), evocări exotice (“Florile Bosforului”) și romane de moravuri (“Manoil”, “Elena”).
În 1859 primește gradul al treilea în Loja Steaua Dunării din București, iar în 1864 era membru al Lojii Frăția.
Cezar BOLLIAC
Membru al „Societății Filarmonice“. Participant la mișcarea revoluționară din 1840 și apoi la Revoluția de la 1848 din Þara Românească. Împreună cu fratele Nicolae Bălcescu, a militat pentru împăcarea românilor cu maghiarii în timpul Revoluției de la 1848 din Transilvania. După Unirea Principatelor Române (1859), a fost: director al Arhivelor Statului (1864), președinte al Comitetului Arheologic din București, membru al Societății geografice române, deputat (1869). Redactor la “Popolul suveran”, “Buciumul”, “Trompeta Carpaților”, a scris îndeosebi poezie socială și militantă (“Colecțiune de poezii vechi și noi”).
Între 1840 și 1843 activează în Loja Frăția, iar din 1859, în Loja Steaua Dunării, ambele în București.
Dumitru C. BRÃTIANU
„În galeria marilor oameni politici și a diplomaților români, își are locul său bine definit, fiind o prezență marcantă în Revoluția de la 1848, în lupta pentru Unirea de la 1859 și pentru independența de la 1877, în întregul proces de făurire a României moderne“ (Andrei Căpușan). După studiile începute la Colegiul Național Sf. Sava din București, audiază cursuri de istorie la Paris, unde se va afla între membrii fondatori ai Societății pentru învățătura poporului român (1839), Societății studenților români de la Paris (1845) și Societății în vederea înființării de școli în Principate“. Sosește în patrie în aprilie 1848 pentru a participa la revoluție, prima sa „misiune“ fiind de ordin diplomatic – încercarea de a obține bunăvoința autorităților de la Viena și Pesta față de Guvernul Provizoriu de la București. Urmează o perioadă de zece ani de nou „exil“, dictat de interese naționale și masonice. La revenirea în țară, Alexandru Ioan Cuza îi încredințează postul de ministru de Externe (ianuarie-martie 1859), apoi, pentru scurt timp, pe cel de ministru de Interne (1860). În anii care au urmat, continuă pledoariile diplomatice la Paris sau Istanbul pentru recunoașterea „noii stări de lucruri din România“ și devine, pentru scurt timp, ministru al Cultelor și ad-interim la Lucrări Publice (1867), ambasador la Istanbul (1878-1881), prim-ministru (aprilie-iunie 1881), unul dintre conducătorii grupării politice „Opoziția Unită“ (1885-1888), președinte al Camerei și al Partidului Național Liberal (1891-1892). Inițiat la Paris în Loja Ateneul Străinilor, la 9 mai 1846. În același an se afiliază Lojii Trandafirul Perfectei Tăceri, în care va primi, în februarie și iulie 1847, gradele de Companion și, respectiv, de Maestru. Din 1847 participă la lucrările Lojii bucureștene Frăția. În exilul care a urmat înfrângerii Revoluției de la București, a fost membru al Asociației române pentru conducerea emigrației și membru în Comitetul Central Democratic European, cu sediul la Londra și condus de Giuseppe Mazzini. A fost mandatat să realizeze legătura între imigrația română și acest for, căruia, la începutul lunii septembrie 1851 îi prezintă declarația oficială de aderare a revoluționarilor români.
Ion C. BRÃTIANU
Fratele lui Dumitru C. Brătianu. De mai multe ori ministru și prim-ministru. Participă la Revoluția de la 1848, face parte din Divanurile Ad-hoc (1857), este membru al Partidului Liberal (din 1860) și fondator al Partidului Național Liberal (1875), ministru de Finanțe (1866), de Interne (1867, 1876) și de Război (1867), prim-ministru (1881). A avut un rol important în orientarea politicii externe românești către Puterile Centrale. Membru de onoare al Academiei Române (1885).
Inițiat ca și fratele său, în 1846 la Paris, în Loja Ateneul Străinilor; tot aici se afiliază Lojii Trandafirul Perfectei Tăceri, în care i se acordă, la 14 iulie 1847, gradul de Maestru. În 1848 era afiliat Lojii bucureștene Frăția, după care se reîntoarce la Paris, unde va fi arestat după câțiva ani pentru participare la atentatul împotriva lui Napoleon al III-lea. Se întoarce la București și fondează, în 1857, alături de alți frați reveniți și ei din exil, Loja Steaua Dunării. A participat la acțiunea de înlăturare de la conducerea țării a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Samuel, VON BRUKENTHAL baron
Consilier al împărătesei Maria Tereza. A condus Transilvania (pe atunci provincie a Imperiului Austro-Ungar) ca președinte al guvernului și ca guvernator, între 1774-1787, contribuind la înfrângerea Răscoalei lui Horea din 1784. Palatul său din Sibiu a devenit (din 1817) Muzeul Brukenthal.
Inițiat în Loja Zu den Drei Adler din Viena.
Dimitrie CANTEMIR
„Moldova era guvernată atunci de Prințul Cantemir, care unea știința literelor cu știința armelor“ – nota Voltaire (viitor mason). Înfrânt de turci la Stănilești, pe Prut, se refugiază în Rusia, unde devine consilierul Þarului Petru I. În tinerețea petrecută la Istambul, inventează un sistem de notație muzicală, transcriind melodii turcești ale vremii și compoziții proprii. Concepția sa filosofică a fost laică și raționalistă; a subliniat originea latină a poporului român, continuitatea sa pe teritoriul vechii Dacii, unitatea limbii române. Lui îi aparține și prima încercare de creare a unei terminologii românești. A fost membru al Academiei Regale de ªtiințe și Litere din Prusia și al Academiei de ªtiințe din Berlin (1714). Principalele sale lucrări sunt: “Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea” (1698), “Istoria ieroglifică” (1705), “Istoria creșterii și descreșterii Curții Otomane” (1714-1716), “Descrierea Moldovei” (1715), “Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor” (1719-1721).
A fost rosicrucian. Potrivit unei legende, capul său a fost luat după moarte pentru a fi îngropat într-un cimitir rosicrucian din Scoția. O lojă cu numele său și al cărei Venerabil a fost și Mihail Sadoveanu, a funcționat în perioada interbelică a secolului trecut la Iași.
N. D. COCEA
Editor al gazetelor “Omul liber”, “Facla literară”, “Viața socială”. A condus și publicațiile comuniste “Era nouă” și “Reporter”, afirmându-se ca un virulent pamfletar. Autor de romane satirice (“Vinul de viață lungă”, “Fecior de slugă”, “Nea Nae”).
Nu se cunosc (încă) locul și data inițierii sale. În decembrie 1944 a făcut parte din „comitetul“ care a convocat toți frații de la gradul 3 în sus, pentru reaprinderea luminilor Masoneriei în România. Activitatea sa masonică mai cunoscută este cea dintre anii 1945-1948. În iunie 1948, este cel care îi informează pe frați în legătură cu intrarea în adormire a Masoneriei românești, impusă de comuniști.
Alexandru Ioan CUZA
S-a născut la 20 martie, la Bârlad (unii autori susțin că nașterea sa ar fi fost la Huși, fapt ce se explică prin aceea că părinții săi – Ioniță Cuza și Sultana, născută Cozadini – au avut case și proprietăți în ambele orașe și în apropierea lor). Micul Alexandru învață la pensionul lui Victor Cuenin din Iași, alături de Vasile Alecsandri, Mihail Kogalniceanu (viitori frați) și Matei Millo. La 1835, tânărul Cuza trece, la Paris, bacalaureatul în litere, se înscrie să urmeze în continuare medicina, dar abandonează și urmează dreptul. În 1839, revine în țară, intră în armată, dar demisionează după puțin timp. Se căsătorește cu Elena Rosetti. Participă în 1848, la mișcarea revoluționară din Moldova și este prezent la adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, unde cunoaște pe revoluționarii ardeleni și munteni participanți. Exilat, se adăpostește în Bucovina, apoi se întoarce în Moldova, ca judecător la Galați și funcționar superior în Ministerul de Interne (Departamentul Treburilor Dinlăuntru). Reintră în armată, avansează până la gradul de maior, iar caimacamul Nicolae Vogoride îl avansează colonel, sperând să-l atragă printre antiunioniști. În 1857 este prefect (pârcălab) de Covurlui și Galați și în 1859, ministru de război. A fost primul domnitor al Principatelor Române Unite (1859-1866), ales de Adunările Elective ale Þării Românești și Moldovei, ca urmare a sfatului delegației europene, alcătuită din masoni și aflată în Principate pentru a supraveghea alegerile. Ajutat de sfetnicul său apropiat și înțelept, fratele Mihail Kogălniceanu, Cuza secularizează, în 1863, averile – imense – ale mânăstirilor închinate diferitelor așezăminte religioase din Orientul grecesc, lucru benefic pentru țară; secularizează însă, și averile mănăstirilor românești, măsura care contribuie la slăbirea Bisericii naționale. În 1864, concepe Legea rurală – pentru împroprietărirea țăranilor; Camera se opune și, atunci, Cuza dizolvă Adunarea Legiuitoare și promulgă legea, fapt pentru care este adorat de țărani. Tot în 1864, dă Legea instrucțiunii prin care învățământul primar este obligatoriu și gratuit, se fixează în fiecare județ centre pentru pregătirea rapidă a învățătorilor sătești; acordă atenție și învățământului secundar și superior (în 1860 înființează Universitatea din Iași, iar în 1864 se înființează și Universitatea din București). Propune, de asemenea, Legea electorală, Codul civil, Codul penal, Codul comercial, organizează armata națională, stabilește trecerea la scrierea cu grafia latină. Urmare efectelor produse de reformele sale luminate, și a unor neînțelegeri masonice de culise, este silit să abdice după 7 ani de domnie, timp în care a înfăptuit o reformă agrară și a înființat instituții ce au contribuit la modernizarea României. Nu se cunosc locul și data inițierii sale, petrecută, probabil, când se afla la studii în străinătate. Există, de asemenea, controverse cu privire la activitatea sa masonică în țară. Conform opiniei lui Daniel Ligou și colaboratorii: „a aplicat principiile masonice în organizarea noului stat – România… Sub conducerea sa a fost creat un Parlament, a fost stabilit dreptul de vot pentru fiecare categorie socială. A decretat instrucția publică obligatorie și a creat prima armată română regulată. Boierii români, expropriați, erau lezați în interesele lor materiale și nemulțumiți că ideea sacrosanctă de proprietate fusese violată. Cum un număr dintre ei erau franc-masoni, au avut loc agitații cu ocazia reuniunilor Lojii Steaua Dunării din București. Masonii, nemulțumiți de guvernarea lui, au organizat un complot cu scopul de a-l detrona. Aflând de complot, Cuza interzice funcționarea lojii (începând din 1865), fără a putea lua nici o măsură contra membrilor complotului. A. I. Cuza și-a obligat propria lojă să-și înceteze activitatea, sub pretextul că nu fusese oficializată fondarea sa la București. Pentru a evita luptele intestine, conspiratorii, de comun acord, au decis să ofere coroana română unui prinț străin, și el mason – Carol I de Hohenzollern“. Moare la Heidelberg, în Germania, la 15 mai 1873. Corpul neînsuflețit este adus în țară și înmormântat la Ruginoasa, în Moldova. Prezent la înmormântarea lui Cuza, fratele Mihail Kogălniceanu a afirmat: „Þinea cheia Orientului și nimic nu se făcea la Orient, nu numai fără știrea, dar fără voia lui“.
Carol DAVILA (pe numele adevărat Carlos Antonio Francesco D’Avila)
Studii de medicină în Franța. Căsătorit cu Anica Racoviță, născută Golescu. A fost angajat pentru organizarea serviciului sanitar al oștirii Þării Românești (1853), medic-șef al Spitalului Militar (1864), inspector general sanitar al armatei (1864-1884). A creat ªcoala de Mică Chirurgie (1855), Facultatea de Medicină (1869) și Societatea Națională de Cruce Roșie (1876). La 5 mai 1874 a fost propus pentru inițiere în Loja bucureșteană Înțelepții din Heliopolis. Inițiat la 4 iunie și ales Venerabil al lojii la 14 iunie. În același an, participă la Paris la o adunare a Venerabililor lojilor aflate sub obediența Marelui Orient de Franța. Pentru prima dată în istoria Franc-Masoneriei autohtone, lojile au fost reprezentate de un Venerabil la o întâlnire internațională. În 1879 era membru în Comitetul Central al Masoneriei Române și, începând din acel an, timp de nouă ani, primul Pro Mare Maestru al Marelui Orient al României. De asemenea, a fost garant de amiciție al lojii sale, pentru Lojile Zeloșii Filantropi din Paris, Tăcerea din Barcelona și Pacea din Port Louis, Insulele Mauritius. Un nepot al său, Carol (Cita) Davila, mason român, a fost ministru plenipotențiar la Washington în secolul trecut.
Victor EFTIMIU
Director al Teatrelor Comedia (1913) și Național (1920, 1930 și 1944-1945), director general al teatrelor (1920), al Teatrului Național și al Operei din Cluj (1927). A colaborat la ziarele și revistele vremii, între care: Luceafărul (la care a și debutat în 1904), Viața literară (1906), Þara noastră. În 1932 primește Premiul Național pentru Literatură, iar la 31 mai 1948 este ales membru titular al Academiei Române. În 1935 obține gradul 33 și ultim al Ritului Scoțian Antic și Acceptat și este ales Venerabil al Lojii bucureștene Meșterul Manole. În actul I din opera sa, “Meșterul Manole” reproduce aproape cuvânt cu cuvânt, ceremonialul de inițiere în gradul al treilea – cel de Maestru.
Ion GHICA
Învață acasă și la școala grecească cu Ion Heliade Rădulescu și dr. Mihailidi (1825-1830). Urmează Colegiul Național Sf. Sava din București (1831-1834), unde îi are colegi pe Nicolae Bălcescu, Grigore Alexandrescu și C. A. Rosetti (și ei viitori masoni). În 1835 pleacă la studii la Paris, colaborează la ziarul “Le National” și publică în capitala Franței, sub pseudonim, “Coup d’oeil sur l’état actuel de la Valachie”. Obține bacalaureatul în litere (1836) și științe matematice (1838) la Sorbona, apoi diploma de inginer al ªcolii Regale de Mine (1840). Revine în țară în 1841, fiind numit în 1845 „profesor public de economie politică“ la Academia Mihăileană din Iași. În 1845 călătorește în Anglia, Franța, Italia și întemeiază la Paris, împreună cu C. A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu și Ioan (Iancu) Bălăceanu (și ei masoni), Societatea Studenților Români, pe care o pun sub patronajul lui Alfonse de Lamartine (de asemenea, mason); devine apoi președinte al acestei societăți, împrietenindu-se cu poetul H. Heine (mason și el). Reîntors din nou în țară în 1847 este numit agent diplomatic al Guvernului provizoriu la Istanbul (1848). Horia Nestorescu-Bălcești comentează că a fost „suspectat în emigrație că ar fi uneltit să obțină de la turci, cu sprijin englez, tronul Þării Românești“. Este vizitat la Istanbul de frații Nicolae Bălcescu și Ioan (Iancu) Bălăceanu, cu care intenționează să formeze o „Legiune româno-maghiară de luptă împotriva absolutismului“. Numit de sultan, guvernator al insulei Samos (1854), la sugestia ambasadorului britanic la Istanbul, Lordul Redcliffe, devine Principe (Bey) de Samos (1856). Revine în Þară (în noiembrie 1858), fiind numit de Principele Alexandru Ioan Cuza, ministru al guvernului de la Iași (martie 1859) și apoi ministru al guvernului de la București (octombrie 1859). Demisionează în mai 1860 și reîncepe o vie activitate politică (deputat în Adunarea Legislativă, 1860-1862, vicepreședinte al acesteia, 1863), publicistică (începe publicarea “Convorbirilor economice”, 1864 și a “Scrisorilor către Vasile Alecsandri”, 1879) și de călătorii (vizitează Franța și Turcia în 1865, apoi Franța, Anglia și Italia, în 1866). Face parte din rândul acelora care au „uneltit“ împotriva domnitorului Cuza, luând parte la detronarea acestuia, din cauza nemulțumirii lor, între altele, față de modul în care s-a legiferat și aplicat reforma agrară din 1864 cu încălcarea dreptului de proprietate, considerat ca intangibil. La 11 februarie 1866 devine prim-ministru și ministru de Externe în Locotenența Domnească formată în urma detronării Principelui Alexandru Ioan Cuza. În decembrie 1870 este numit prim-ministru și ministru de Interne de către Principele Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, cu care, de asemenea, nu se înțelege și demisionează la 11 martie 1871. Ulterior are intense preocupări economice (membru în Consiliul de Administrație al Creditului Funciar Rural, 1872; director al aceleiași societăți și membru în Consiliul de Administrație al Căilor Ferate Române, 1873) și științifice (este ales membru al Academiei Române, secția științe naturale, 1874); președinte al Academiei Române (prima dată în 1876, apoi de alte trei ori în anii următori, iar în aprilie 1893 este ales pentru a cincea oară președinte al Academiei). În 1843, împreună cu frații Nicolae Bălcescu și Christian Tell, aprinde luminile Lojii Frăția, care va pregăti Revoluția de la 1848. A fost ales chiar Venerabilul acestei loji. Pentru că, ulterior, în corespondența sa personală și diplomatică, utiliza alfabetul masonic pentru criptare, i s-a spus „profesorul de cifru“.
Octavian GOGA
Studii superioare la Budapesta și Berlin. Secretar al Societății Astra din Sibiu și membru al Partidului Național Român din Transilvania. Din cauza concepțiilor sale ce favorizau unitatea politică a românilor, autoritățile austro-ungare îl închid la Seghedin. În 1914 demisionează din Partidul Național Român, iar la 20 ianuarie 1917 semnează Declarația de război împotriva monarhiei austro-ungare. Membru fondator al Comitetului Național al Unității Române, constituit la Paris în 1918. După unirea Transilvaniei cu patria mamă a fost ministru fără portofoliu și ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor în Consiliul Dirigent (Guvernul) al Transilvaniei (1919), ministru de Stat (1920), al Cultelor și Artelor (1920-1921), de Interne (1926) și prim-ministru (28 decembrie 1937–10 februarie 1938) în guvernarea Goga-Cuza, care a precedat dictatura regală a lui Carol al II-lea. Fondator al Partidului Național Agrar (1932), președinte al Partidului Național Creștin (1935). Poezia sa evocă satul ardelean într-o lumină dramatică și simbolică în volumele: “Poezii”, “Ne cheamă pământul”, “Din umbra zidurilor”, “Cântece fără țară”, “Din larg”. Membru corespondent (1914), membru titular (1919) și vicepreședinte (1929) al Academiei Române. Laureat al Premiului Național pentru Poezie (1924). Referindu-se la activitatea masonică a lui Goga în planșa de arhitectură Octavian Goga între mesianism și Masonerie, Traian Irimia spune următoarele: “Abordând acest subiect, Veturia Goga, cea de-a doua soție a lui Goga, a afirmat adesea că O. Goga a fost francmason, fără a intra însă, în prea multe detalii. Ea a precizat că, prin 1925-1926, înainte de a deveni ministru de Interne, Mihail Sadoveanu, neștiind că poetul era deja franc-mason, a încercat să-l recruteze în această organizație. Tot Veturia Goga a mai afirmat că, în virtutea poziției sale de francmason, Sadoveanu i-a cerut, ulterior, ministrului Goga fonduri pentru editarea unei publicații cultural-literare, care ar fi trebuit să se intituleze Comoara. Potrivit Veturiei Goga, Sadoveanu ar fi obținut circa 27 milioane lei din fonduri ale Ministerului de Interne, sumă pe care, în marea ei majoritate, la încheierea mandatului, nemaiputând-o recupera sau justifica, Goga a fost nevoit s-o achite din propriul buzunar. Nici alte surse mai recente, nu clarifică prea mult raporturile poetului cu această organizație. Informațiile oferite se referă aproape exclusiv la anul 1929 și nu spun nimic în legătură cu data primirii poetului în Franc-Masonerie. Astfel, unii autori, semnalează prezența lui Goga, la 17 februarie 1929, la proclamarea lui Constantin Argetoianu ca Mare Patron al Ordinului Masonic Român. O săptămână mai târziu, respectiv la 24 februarie1929, poetul primește, cu inscripție nominativă, sub numărul 15, exemplarul din Grands Constitutiones, fapt ce vorbește de la sine despre respectul de care se bucura. Două luni mai târziu, adică în luna aprilie 1929, pe când avea gradul masonic 33, poetul militează pentru fondarea Blocului Creștin Franc-Masonic. Prin aceasta, el vroia ca mișcarea franc-masonică română să-și declare oficial opțiunea pentru o linie politică clară, fapt ce intra în contradicție flagrantă cu statutele și cutumele organizației. De altfel, au existat luări de poziție ferme care au respins ca inacceptabilă solicitarea lui Goga… La 26 octombrie 1929, Octavian Goga a devenit consilier federal, propus garant de amiciție al Marii Loje Elvețiene Alpina pe lângă Marea Lojă Națională a României. Poetul ar fi avut gradul 33 și s-a aflat în conducerea Masoneriei naționale: “Cine ar fi putut, dintre cei ce nu agrează sau chiar condamnă Franc-Masoneria, să-și imagineze că fruntași ai naționalismului român, precum Alexandru Vaida-Voevod, Octavian Goga, au fost masoni… Neamul, tradiția, iubirea, credința și idealurile nobile ale Franc-Masoneriei au fost altarul de închinare a sufletului lui Octavian Goga”. Iată și o altă opinie din presa vremii: „D-l Octavian Goga care, deși este mason, habar n-are de rostul Franc Masoneriei, căci și-a permis să vorbească în lojă despre Creștinism – greșeală ce masonii nu-i vor ierta niciodată. D-l Goga a mers așa de departe cu naivitatea sa, încât a propus ca Loja Națională să se numească Loja Creștin-Națională“ (V. Trifu, 1932).
Dinicu (Constantin) GOLESCU
Frate cu Gheorghe Iordache Radovici Golescu. Ocupă pe rând următoarele funcții politice în Þara Românească: ispravnic, agă, hatman și mare logofăt. Înființează în 1826, la Golești, o școală în limba română, deschisă tuturor categoriilor sociale. Opera sa reprezentativă este “Însemnarea călătoriei mele, Constantin Radovici din Golești, făcută în anii 1824, 1825, 1826”, care consemnează impresii din statele central europene vizitate și face referiri critice la situația Þării Românești; în lucrare își exprimă convingerea că regenerarea țării este posibilă prin „luminarea poporului“. Participă, alături de fratele său Iordache, la înființarea unei societăți literare secrete la Brașov, iar în timpul călătoriei sale prin Europa a fost inițiat într-o lojă din Elveția (1825); în același an, revenit din călătorie, începe să participe la lucrările unei loji bucureștene.
Ion HELIADE-RÃDULESCU
Fondator al „Societății Literare“ (1827), al „Societății Filarmonice“ (1833), director al Arhivelor Statului, membru al Guvernului Provizoriu și al Locotenenței Domnești de la 1848, deputat (1864). Spirit enciclopedic, a scris lucrări de teorie literară (“Regulile sau gramatica poeziei”, “Curs întreg de poezie”), meditații preromantice (“O noapte pe ruinele Târgoviștei”), elegii (“Dragele mele umbre”), epopee (“Mihaiada”), mitul folcloric (“Sburătorul”), poeme de sugestie autobiografică (“Serafimul și heruvimul”, “Visul”), satire și fabule politice (“Muștele și albinele”, “Un muieroi și o femeie”), proză satirică (“Domnul Sarsailă, autorul”) și numeroase traduceri din Boileau, La Fontaine, Dante, Goethe, Byron, Lamartine. Atras de saint-simonism și fourierism, creează o variantă ortodoxă a socialismului creștin (“Santa Cetate”). Ca filosof, a elaborat o dialectică originală bazată pe triada Spirit – Materie – Univers (“Istoria critică universală”, “Echilibrul între antiteze”). Conform datelor prezentate de Horia Nestorescu-Bălcești, „se zice că pe Eliade, în 1833-1835, l-ar fi introdus în lojă, dr. Alcibiad Tavernier (G. Bogdan-Duică); după tradiția familiei Eliade, Lazăr l-a introdus pe Eliade în tainele Masoneriei“. Oricum, în 1843 făcea parte din Loja bucureșteană Frăția; în 1859, având gradul 18, participă la aprinderea luminilor Lojii bucureștene Steaua Dunării, al cărei Mare Maestru se pare că a devenit în 1861.
KOGÃLNICEANU, Mihail
Studii la Luneville și Berlin. Profesor de istorie națională la Academia Mihăileană (1843). În cuvântul de deschidere la acest curs, a afirmat printre primii ideea potrivit căreia cunoașterea istoriei patriei este o chezășie a afirmării naționale. A publicat documente istorice în revista “Arhiva românească” (1840-1841 și 1845) și a redactat periodice de orientare patriotică și democratică, precum: “Alăuta românească”, “Dacia literară” (1840), “Propășirea” (1844), “Steaua Dunării” (1855-1860). Nu a participat direct la Revoluția de la 1848, dar a fundamentat, prin ideile sale, doctrina pașoptistă. În emigrație a redactat “Dorințele partidei naționale din Moldova, având, la revenirea în țară, un rol important în pregătirea Unirii Principatelor. A fost de mai multe ori ministru: de Interne (1863, 1868-1870, 1879-1880), de Externe (1876, 1877-1878) și prim-ministru (1863-1865). ªi-a legat numele de secularizarea averilor mânăstirești și de reforma agrară, înfăptuite pe timpul principelui (mason, probabil, și acesta) Alexandru Ioan Cuza și de actul proclamării Independenței de stat a României (9 mai 1877), pe timpul principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (și el mason). A scris: « Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des valaques transdanubiens », vol. I, referitor la perioada 1241-1792, o autobiografie (« Iluzii pierdute. Un întâiu amor »), proză istorică (« Trii zile din istoria Moldovei »), proză satirică (« Fiziologia provințialului la Iași », « Adunările dănțuitoare »), un roman neterminat (« Tainele inimii »). A fost printre primii membri aleși ai Academiei Române (1868), instituție unde a ocupat și fotoliile de președinte al secțiunii istorice (1869) și președinte al Academiei (1887-1890). Încă din 1844 era Venerabilul unei loji bucureștene. Fiul său, Vasile M. Kogălniceanu (1863-1941) a fost, de asemenea, franc-mason.
Titu Liviu MAIORESCU
Absolvă, ca șef de promoție, Academia Theresiană din Viena (1851-1858), continuându-și studiile la Berlin și Giessen, unde obțne doctoratul cu titlul Magna cum Laudae (1859). În următorii ani, își ia licența în litere și filosofie (1860) la Sorbona și licența în drept (1861). Reîntors în patrie, obține un post în magistratură la Tribunalul de Ilfov (1862), apoi va fi profesor universitar de istorie, filosofie și logică la Iași și la București. În 1863 întemeiază la Iași, Societatea literară Junimea. În urma unui proces de imoralitate, este suspendat din învățământ în 1864, dar intră în avocatură și din nou în învățământ în 1865, de unde va fi demis iar, în 1868. Regalist și conservator, intră în politică și este ales deputat (1874), ocupând succesiv următoarele portofolii ministeriale: al Cultelor (1874-1876), agent diplomatic la Berlin (1876-1900, cu numeroase prezențe în țară), de Justiție (1900-1901, 1912), de Externe (1911-1912, 1912-1914), iar ca prim-ministru (1912 și 1913) prezidează Congresul de Pace de la București (1913), organizat în urma războaielor balcanice. Între 1884 și 1909 este profesor la Universitatea din București, rector al acestei instituții (între 1892 și 1897). Până în 1914 a fost președintele Partidului Conservator. În critica literară a susținut principiul autonomiei estetice și, prin teoria „formelor fără fond“, a denunțat transplantarea formală a unor instituții și reforme inadecvate situațiilor prin care trecea România la sfârșitul secolului al XIX-lea. A introdus criteriul estetic în judecarea valorilor poetice (“O cercetare critică asupra poe ziei române de la 1867”), a studiat unele probleme de lingvistică (“Despre scrierea limbii române”) și a contribuit la afirmarea unor reprezentanți iluștri ai literaturii autohtone, precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ion Slavici (“Critice”, 3 vol.). A fost logician (principala sa lucrare în domeniu este “Logica”), orator (vezi “Discursurile parlamentare”) și memorialist (“Însemnări zilnice”) de excepție. În 1867 a fost numit membru al Societății Literare Române (viitoarea Academie Română), fiind ales apoi vicepreședintele acesteia în 1880 și președintele secțiunii literare, în 1889. Inițiat, asemenea majorității junimiștilor, în Loja ieșeană Steaua României, la 26 noiembrie 1866 (loja al cărei Venerabil era George Suțu, fusese constituită la 18 august același an). După câteva luni, la 11 februarie 1887, primește gradele de Companion și Maestru, tot în această lojă.
Constantin MAVROCORDAT
Fiul lui Nicolae Mavrocordat, domn al Moldovei (1709-1710, 1711-1715) și al Þării Românești (1715-1716, 1719-1730). A înfăptuit o serie de reforme (socială, a justiției, fiscalității și armatei), prin care a modernizat Principatele Dunărene. Pe linie socială i-a eliberat pe rumâni (1746) și vecini (1749), introducând claca – formă a rentei în muncă prestată de țăranii șerbi și liberi, fără pământ, în beneficiul deținătorilor de pământ. Publică în 1841 o colecție de documente românești, cea mai veche păstrată până în zilele noastre. În 1735, la un an de la aprinderea luminilor primei loji autohtone de către secretarul său, Anton Maria del Chiaro, fondează la Iași, Loja Moldova.
Ion MINULESCU
Studii la Paris (1905). Secretar de redacție la publicațiile simboliste “Revista celorlalți” (1908) și “Insula” (1912), apoi la “Luceafărul” și “Viitorul”. Director al Teatrului Național din București (1926), director general al artelor în Ministerul Cultelor și Artelor. A scris volume de poezii (“Romanțe pentru mai târziu”, “De vorbă cu mine însumi”, “Nu sunt ce par a fi”), proză fantastică (“Casa cu geamurile portocalii”, “Cetițile noaptea”), romane (“Roșu, galben și albastru”) și piese de teatru (“Pleacă berzele”, “Manechinul sentimental”). A fost primit în rândurile fraților în 1940, același an în care a fost inițiată și soția sa, Claudia Millian-Minulescu.
Alexandru MORUZI
A aparținut unei familii fanariote. Politica sa fiscală excesivă a provocat nemulțumirea țăranilor moldoveni, cărora le-a restrâns drepturile asupra pământurilor necultivate (1805).
Inițiat la 24 martie 1776, în Loja St. Andreas din Sibiu, în același an primind gradele de Companion, Maestru și Maestru Perfect, în aceeași lojă. Arhivele masonice îl înregistrează ca Venerabil al unor loji de la București (1786) și Iași (1803). În 1824, în Encyclopaedie dei Freimarerei de C. Lenning, tipărită la Leipzig, a apărut o biografie a lui Moruzi, singurul frate din țările române prezent în această enciclopedie.
Eftimie MURGU
Audiază cursuri de filosofie și drept la Pesta (1827-1834). Profesor la Academia Mihăileană din Iași, unde ține primul curs de filosofie în limba română (1834). Profesor de logică și drept la București, unde a participat la comploturile revoluționare din perioada premergătoare și postmergătoare lui 1848, fiind închis de două ori (1845–1848 și 1849-1852). A condus Revoluția de la 1848 din Banat, militând pentru recunoașterea drepturilor naționale ale românilor. Deputat în Parlamentul de la Pesta și președinte al Adunării Populare a Românilor de la Lugoj.
Inițiat în tainele Franc-Masoneriei de când se afla la Iași; în 1834 era Venerabilul unei loji din capitala Moldovei.
Costache NEGRI
După studii la Iași, Chișinău și Odessa și călătorii efectuate în Austria, Germania, Italia, Anglia și Franța, reușește să adune la moșia tatălui său de la Mânjina (jud. Galați), tineri patrioți din toate provinciile românești. Nu participă direct la Revoluția de la 1848, fapt pentru care scapă de exil și primește diferite însărcinări în administrația Principatului Moldova: pârcălab de Covurlui (1851), ministru al Lucrărilor Publice (1854), agent diplomatic la Istanbul (1855-1856), deputat de Galați și vicepreședinte al Divanului ad-hoc (1857). Deși fusese propus domn, se supune hotărârii fraților de a-l alege pe Cuza în acest înalt post și îl însoțește pe acesta la Istanbul la audiența acordată de sultan pentru recunoașterea Unirii Principatelor. Ministru al României la Constantinopol (1859-1866). Prieten apropiat al domnitorului Cuza (și el mason), a susținut exclusiv politica reformatoare a acestuia.
Nu se cunosc (încă) locul și data inițierii sale. În 1842 era Venerabilul unei loji din Bârlad.
Costache (Constantin) NEGRUZZI
În refugiul de la Chișinău, la vârsta de 13 ani, îl cunoaște pe poetul (mason, probabil nedezvăluit) A. S. Pușkin. A fost diac, căminar, spătar, agă, postelnic, vornic (1823-1837), efor al Iașiului (1840-1843), director al vistieriei Moldovei (1843-1849, 1851-1854, 1856), efor al școlilor (1848), membru al Comisiei pentru delimitarea frontierelor în urma încheierii Tratatului de Pace de la Paris (1856), director al Statisticii Centrale, ministru interimar la Finanțe (1861). Neparticiparea sa la Revoluția de la 1848 din Moldova și nici la evenimentele legate de lupta pentru Unire explică pleiada de funcții ocupate în administrație. Autor de nuvele melodramatice (“Zoe”, “O alergare de cai”), proză epistolară (“Negru pe alb”), nuvele istorice (“Alexandru Lăpușneanu”), versuri eroice (“Aprodul Purice”), teatru (“Muza de la Burdujeni”, “Doi țărani și cinci cârlani”). Traduceri din V. Hugo și A. S. Pușkin. Pentru întreaga sa activitate literară a fost numit, în 1867, membru al Societății Literare Române, viitoarea Academie Română.
Nu se cunosc (încă) locul și data inițierii sale, însă în 1850 era membrul unei loji din Iași. Fiii săi, Iacob și Leon, inițiați în anul 1866, în Loja ieșeană Steaua României, au primit în anul următor gradele de Companion și Maestru, tot în această lojă; Iacob C. Negruzzi a fost Venerabilul acestei loji în 1886.
Alexandru PALEOLOGU
Licențiat în drept (1941), consilier al Comisiei române pentru aplicarea armistițiului (1944), atașat de legație în Franța (1946-1947). A colaborat la revistele “Gândirea”, “Universul literar”, “Duminica”.
Nu se cunosc (încă) data și locul inițierii sale. În 1990 a fost ales Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România, cu sediul în exil la Paris.
Ioan PIUARIU-MOLNAR
Primul medic titrat român (1774). Chirurg al Universității din Viena, medic la Sibiu și profesor de oftalmologie la ªcoala medico-chirurgicală din Cluj. Autor al celei dintâi gramatici româno-germane, al unei istorii universale și al unui dicționar român-german. A inițiat prima publicație științifică medicală, „Sfătuire către studenții în chirurgie“ (1793) și a colaborat la redactarea lui Supplex Libellus Valachorum.
Inițiat în Loja sibiană St. Andreas, la 16 septembrie 1781. Gradele de Companion și Maestru le-a primit în aceeași lojă, la 17 aprilie 1783 și, respectiv, 13 octombrie 1784.
Petrache POENARU
Profesor la Colegiul Național „Sf. Sava“ din București (1819), secretar al cancelariei lui Tudor Vladimirescu (1821), apoi bursier la Viena și Paris. Obține în 1827, la Paris, brevetul pentru invenția tocului rezervor cu piston (stiloul), „un condei portăreț fără sfârșit, alimentându-se el însuși cu cerneală“. Reîntors în țară în 1832, este pe rând, inspector școlar și director al Eforiei școalelor (1832) – post în care are merite deosebite în organizarea învățământului național, mare clucer și membru în Obșteasca Adunare (1841), agă (1851), membru al Consiliului de Stat (1864). Participant la Revoluța de la 1848 din Þara Românească, în calitate de membru în Comisia pentru eliberarea țiganilor. Membru fondator al „Societății filantropice“ (1833), „Asociației literare“ (1845), membru de onoare al Societății „ASTRA“, unul dintre fondatorii Grădinii Botanice și al Muzeului Național de Antichități din București, membru al Academiei Române (1870). În discursul de recepție dedicat școlii românești, rostit în 1871, a ținut să menționeze: „În epocile de amorțire ale națiunilor apar evenimente care, ca rază din cer, luminează popoarelor ochii minții, în deșteptarea conștiinței de sine și le conduce pasul pe calea progresului în dezvoltarea simțului național. Un eveniment de această natură, din cele mai memorabile, avem a semnala în istoria patriei noastre înființarea școalei marelui dascăl și înfocat patriot, Georgiu Lazăr, care a deschis românilor calea științei și prețuirei de limba și naționalitatea lor…“.
Nu se cunosc (încă) locul și data inițierii sale. Din 1856 a fost Venerabilul unei loji bucureștene.
Mihai RALEA
În 1923 obține doctoratul în litere la Sorbona, cu teza « L’idée de revolution dans les doctrines socialistes. Étude sur l’évolution de la tactique revolutionnaire »; în același an scrie și teza complementară « Revolution et socialisme. Essai de bibliographie ». Reîntors în țară este numit conferențiar (1923) și apoi profesor la Catedra de filosofie și estetică a Universității din Iași (1926). A fost, împreună cu George Călinescu, director la „Viața românească“ (1933). Principalele sale lucrări sunt: « Istoria ideilor sociale » (1930), « Războiul psihologic – instrument al agresiunii imperialiste » (1954), « Introducere în sociologie », « Contribuții la istoria societății », « Explicarea omului », « În extremul Occident », iar în colaborare – « Istoria psihologiei » (cu C. I. Botez), « Sociologia succesului » și « Introducere în psihologia socială » (cu Traian Herseni). A formulat idealul unei democrații sociale, care să îmbine păstrarea libertăților individuale cu solidarismul social. Membru al Academiei Române (1948). Deputat național-țărănist de Fălciu (1928, 1932), vicepreședinte al Camerei Deputaților, ministru al Muncii și Ocrotirii Sociale (1938). În 1938 părăsește Partidul Național-Þărănesc și fondează Partidul Socialist-Þărănesc, care, în 1943, se alătură Frontului Patriotic Antihitlerist. Internat în lagărul de la Târgu Jiu. A fost coautor al Memoriului prin care se solicita ieșirea țării noastre din războiul antisovietic. După 1944 a îndeplinit următoarele însărcinări: ministrul Artelor (1945), ambasador în S.U.A., director al Institutului de Psihologie al Academiei, șeful Catedrei de psihologie a Universității București, deputat, vicepreședinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, membru al Consiliului de Stat, președinte al Comitetului Național pentru Apărarea Păcii, membru în Consiliul Mondial al Păcii, președinte al Comisiei Naționale pentru UNESCO și al Grupului Național Român pentru Uniunea Interparlamentară.
Nu se cunosc (încă) locul și data inițierii sale, petrecută, probabil, în timpul studiilor în Franța. Þinând seama de apartenența sa masonică, Guvernul dr. Petru Groza l-a numit ambasador în S.U.A. (supranumită atunci, “Regatul Masoneriei”); mai mult chiar, la solicitarea Anei Pauker (ministru de Externe în același guvern), a fost ridicat în grad de la Maestru (gradul 3) la Cavaler Rosicrucian (gradul 18). Ulterior, într-un Raport al său, avea să precizeze: „Reușita mea în America nu s-a datorat faptului că sunt un veritabil democrat sau că sunt cunoscut ca atare, nici pentru că sunt ministru plenipotențiar, ci, pentru calitatea mea de mason“.
Constantin Daniel ROSENTHAL
A pictat tablouri de inspirație romantică, celebre fiind “România revoluționară” și “România rupându-și cătușele pe Câmpia Libertății”, precum și portrete (“Elena Negri”). A participat la Revoluția de la 1848 din Þara Românească și Transilvania, fiind arestat în timpul unei „misiuni secrete“. S-a sinucis, se pare, în închisoarea din Pesta, unde fusese transportat în vederea interogatoriului.
Membru al Lojii bucureștene Frăția (1844). După datele prezentate și comentate de Horia Nestorescu-Bălcești, în anul următor este inițiat, din nou, în Franța, în Loja Trandafirul Perfectei Tăceri, inițierea bucureșteană fiind considerată „sălbatică, neregulară“. În 1846 a fost ales Maestru de Ceremonii, iar în 1847 a primit gradul de Maestru în aceeași lojă din capitala Franței.
Constantin A. ROSETTI
După studiile de la Colegiul Național „Sf. Sava“ din București, intră în oștire cu gradul de locotenent. Devenit aghiotant domnesc, dar demisionează în 1836. A mai ocupat funcțiile de șef al Poliției din Pitești (1842) și președinte al Tribunalului comercial din București. Participant activ la Revoluția de la 1848 din Þara Românească este eliberat de Ana Ipătescu, împreună cu ceilalți membri ai Guvernului Provizoriu alături de care fusese închis. După înfrângerea revoluției, pleacă în exil la Paris, unde este unul dintre conducătorii emigrației române și publică revista “România Viitoare” și ziarul “Republica Română”. Revine în țară, ocupând, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, postul de ministru al Instrucțiunii Publice (1860), iar după înlăturarea acestuia de la tron, aceeași funcție în 1866, președintele Camerei (1876), ministru de Interne (1878, 1881-1882), președinte adinterim al Consiliului de Miniștri (în absența lui I. C. Brătianu). Ca lider al grupării liberal-radicale a promovat și idei antimonarhice, democratice, susținute în ziarul “Românul”, pe care l-a editat începând din 1857. În 1867 a fost numit membru al Societății Literare Române, viitoarea Academie Română. A tradus din Byron, Lamartine și Voltaire. Este autorul volumului de poezii “Cântecele fericirii” și al volumului de memorii “Scrieri din junețe și din esiliu”.
A fost admis în 1844, în Loja Trandafirul Perfectei Tăceri din Paris, primind toate gradele, până la gradul 18 în 1847, tot în această lojă. În 1848 ia parte la înființarea Lojii bucureștene Lumina. În 1923, numele său a fost acordat unui atelier din București. Este printre puținii masoni români prezentați în “Dicționarul Franc-Masoneriei” realizat sub coordonarea lui Daniel Ligou.
Mihail SADOVEANU
Între 1900 și 1919 a fost director al Teatrului Național din Iași. La 24 de ani era copist la Casa ªcoalelor, iar la 27 de ani, subșef de birou la Direcția artelor din Ministerul Instrucțiunii și Cultelor, inspector al cercurilor culturale. În 1908 a devenit vicepreședinte al Societății Scriitorilor Români, iar apoi președintele acesteia. Membru corespondent (1916) și membru titular (1921) al Academiei Române. Obține Premiul Național în 1924. A fost redactor la “Sămănătorul”, “Cumpăna”, “Însemnări literare”, “Însemnări ieșene”, unul dintre principalii colaboratori ai “Vieții românești”, director al “Adevărului” și al “Dimineții”. Opera sa literară cuprinde povestiri și romane istorice (“Neamul ªoi-măreștilor”, “Frații Jderi”, “Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă”, “Creanga de aur”, “Nicoară Potcoavă”), proză de investigație socială (“Bordeenii”, “O istorie de demult”, “Venea o moară pe Siret”, “Baltagul”, “Hanul Ancuței”), narațiuni și descrieri (“Þara de dincolo de negură”, “Nopțile de Sânziene”, “Valea Frumoasei”, “Nada Florilor”, “Locul unde nu s-a întâmplat nimic”) etc. A mai scris studii, povestiri și romane inspirate de apartenența sa la Ordinul Masonic și de credința într-o lume mai bună (“Lumina vine de la Răsărit”, conferință ținută în 1945; “Lupta pentru pace. Al doilea Congres Mondial al Partizanilor Păcii la Varșovia, conferință ținută la 19 decembrie 1950 în sala Ateneului Român; romanul “Mitrea Cocor”). În perioada interbelică a fost membru al Partidului Agrar, deputat (1926), senator și președinte al Senatului (1931), iar după Al Doilea Război Mondial, în virtutea ideilor sale, trece de partea comuniștilor, fiind membru al Prezidiului Adunării Deputaților (1947), vicepreședinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (1948-1961), conducătorul delegației României la Congresul Mondial al Păcii de la Paris (1949), membru în Consiliul Mondial al Păcii.
Nu se cunosc (încă) locul și data inițierii sale. Între 1927 și 1930 a fost Venerabilul Lojii ieșene Dimitrie Cantemir, iar din 1932 al Lojii Moldova, din același orient. Între 1930 și 1935 a îndeplinit următoarele demnități masonice: „Mare Maestru Adjunct al Marii Loji Naționale din România (MLNR), Pro Mare Maestru al MLNR, Mare Maestru al MLNR și Mare Maestru al Franc-Masoneriei Române Unite. Fratele său, Vasile Sadoveanu, de profesie inginer agronom, a fost, de asemenea, mason.
Marcel SCHAPIRA Victor SLÃVESCU
După ce a obținut doctoratul în științe economice și financiare la Halle, devine funcționar la Banca Românească și director general la Societatea Națională de Credit Industrial. După 1925 a fost profesor de monedă, credit, schimb, studiu și tehnică bancară la Academia de Înalte Studii Comerciale din București, de mai multe ori deputat liberal, subsecretar de stat la Finanțe (1933-1934) și ministru de Finanțe (1934-1935), director al Departamentului Înzestrării Armatei (1939). Principalele sale lucrări sunt: “Marile bănci comerciale din România” (1915), “Organizația de credit a României” (1922), “Finanțarea întreprinderilor economice” (1927), “Analiza critică a bilanțului unei întreprinderi” (1928), “Finanțarea consumațiunei” (1928), “Tratat de bancă”, vol. I-II (1930-1931), “Probleme economice actuale” (1932), “Curs de economie națională” (1936, 1942) etc. Membru corespondent (1936) și membru titular (1939) al Academiei Române.
Nu se cunosc (încă) locul și data inițierii sale. A ajuns în ierarhia gradelor masonice până la al 30-lea (Cavaler Kadosch).
Christian TELL
Ofițer de la reînființarea oștirii Þării Românești (1830). Participant la Revoluția de la 1848. Membru al Guvernului Provizoriu și al Locotenenței Domnești de la 1848. Exilat până în 1857, a revenit în țară participând la pregătirea Unirii Principatelor. Membru al Divanului ad-hoc și de mai multe ori ministru: al Cultelor (1862-1863), de Război (1871), al Cultelor și Instrucțiunii Publice (1871-1874), de Justiție (1873) și de Finanțe (1876). În activitatea sa politică a trecut de la sprijinul deschis acordat domnitorului și, probabil, fratelui Alexandru Ioan Cuza, la conservatorism.
În 1843, împreună cu frații Nicolae Bălcescu și Ion Ghica, aprinde luminile Lojii bucureștene Frăția. A susținut în 1857, alegerea deputaților masoni pentru Divanul ad-hoc.
Nicola URSU, zis Horea (Horia) din Albac
Fruntaș al țăranilor din localitatea sa, al cărui renume a crescut în urma vizitelor efectuate la Viena, chiar la curtea împăratului austriac Iosif al II-lea. Conducător al răscolei țărănești din Transilvania, din anul 1784, alături de Cloșca și Crișan. La 28 februarie 1785, Horia și Cloșca sunt executați prin tragere pe roată. S-a considerat că execuția a fost, în vremea respectivă, o execuție masonică.
Col. dr. Mircea Dogaru precizează într-un studiu al său: “În ceea ce ne privește, am subliniat adesea că “Frăția”, ca organizație românească este prezentă încă în 1784, Horea fiind în contact de “Frăția de cruce” din Viena, prin omul de legătură “Salis”, că horenii se numeau “frății ale sale” și apare la lumină o organizare teritorială pe “frății” (“fratusii”). Tot Mircea Dogaru face referire la “bizara declarație a lui Cloșca de la Tibru (l2/23 noiembrie 1784), dată vice-colonelului Schultz și încheiată cu invocarea drepturilor omului: “Noi vom muri fericiți că exemplul nostru va garanta urmașilor Drepturile Umanității!”. În 1997, eminentul ziarist de la Evenimentul zilei, Corneliu Ciocan, i-a dedicat un studiu important, intitulat “Horea, conducătorul răscoalei de la 1784, era franc-mason”.
Alexandru VAIDA-VOEVOD
În timpul studiilor de medicină efectuate la Viena, salută delegația română care a adus aici Memorandumul (1892) și participă la organizarea unui congres care critica stăpânirea maghiară în Transilvania (1896). Conducător al Partidului Național Român din Transilvania și al Partidului Național-Þărănesc, reprezentant al românilor din Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, citește în 1918 în acest Parlament, Declarația de valorificare a dreptului de autodeterminare al Națiunii Române. A fost ales de Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1 Decembrie 1918), membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei (1918-1920) și membru al delegației care a prezentat regelui Ferdinand I, Actul Unirii. Dan Amedeo Lăzărescu îi prezintă astfel activitatea: „Între decembrie 1919 și martie 1920 s-a aflat în fruntea Guvernului României, calitate în care, după întoarcerea lui Ionel Brătianu, a condus delegația țării noastre la Conferința de Pace de la Paris. A fost ministru de Interne (de trei ori – n.n.) în guvernele formate de Partidul Național-Þărănesc (10 noiembrie 1928–6 iunie 1930 și 13 iunie–9 octombrie 1930) și apoi din nou prim-ministru (6 iunie–10 august 1932 și 4 ianuarie–13 noiembrie 1933). În martie 1945 a fost arestat, iar apoi deținut cu do-miciliu forțat până la sfârșitul vieții“.
După Dan Amedeo Lăzărescu, Vaida-Voevod a solicitat primirea în Loja intelectuală Ernest Renan, în primele luni ale anului 1919: „După ce Brătianu a semnat în numele României, la 28 iunie 1919, Tratatul de Pace cu Germania, în Galeria oglinzilor din Castelul de la Versailles, el a părăsit Parisul și a revenit în țară…“. În acest context, Vaida-Voevod a fost audiat la 7 iulie 1919, în vederea inițierii care a avut loc abia la 4 august, fiind primit ucenic în loja în care a solicitat acest lucru. La 20 septembrie 1919 a participat la Paris, ca invitat special, la ședința de închidere a Conventului anual al Marelui Orient de Franța. În calitatea lui, recunoscută, de membru al Marelui Orient, Vaida a avut prilejul să trateze cu Clemenceau și cu George Lloyd, ei înșiși membri ai acestei societăți secrete, în cu totul alte condiții decât Ionel Brătianu. Pe bună dreptate, V. V. Tilea aprecia în lucrarea sa “Acțiunea diplomatică a României”, publicată în 1925, că Alexandru Vaida-Voevod a știut “să construiască pretențiilor noastre o bază armonizată cu interesele Aliaților, izbutind să câștige României, în scurt timp, locul și rolul cel mai important între toate statele Europei Centrale și Orientale“.
După Horia Nestorescu-Bălcești, la 21 iunie 1923, Vaida-Voevod a fost ales Membru Emerit al Suveranului Sanctuar al României (deci primise deja gradul 33), iar în 1928 a fost ales Mare Orator Adjunct.
Tudor VLADIMIRESCU
Referindu-se la calitatea de inițait a acestuia, col. dr. Mircea Dogaru precizează: “încă enigmaticul Tudor Vladimirescu nu numai că se încăpățâna să se adreseze cu “Fraților” și “Frați locuitori …”, dar și avea, în pofida zbuciumului unor istorici patrioți talibani de ieri și de astăzi, legături cu o societate patronată de țarul Alexandru I, pe care o numim încă Eteria deși se numea, în realitate, “Philike Hetairia” (Societatea Frăția).
Traian VUIA
A mai inventat un generator original de abur cu randament termic mare, brevetat în mai multe țări. Membru al delegației române la Conferința de Pace de la Paris (1919); a participat în mișcarea de rezistență în cel de-Al Doilea Război Mondial, fiind președintele Frontului Național Român din Franța.
A fost inițiat la 4 august 1919, în Loja pariziană Ernest Renan, împreună cu Al. Vaida-Voevod și cu ceilalți membri ai delegației române participanți la Conferința de Pace de la Paris.
Duiliu ZAMFIRESCU
Secretar de legație la Roma (1888-1906), Atena (1892) și Bruxelles (1892-1894) și membru în Comisia Europeană a Dunării. Opera sa literară cuprinde lirică romantică (“Imnuri pagâne”), nuvele, traduceri, corespondență și romane de observație socială și caracterologică (ciclul Comăneștenilor: “Viața la țară”, “Tănase Scatiu”, “În război”, “Îndreptări”, “Ana”). Membru al Societății literare „Junimea“ (1883), membru corespon-dent (1898) și titular (1908) al Academiei Române, al cărei vicepreședinte a fost în 1918.
Inițiat, se pare, în Loja ieșeană Steaua României, în anul 1867; la 18 noiembrie 1867 a primit gradul de Companion în aceeași lojă.
SIMBOLURILE FRANCMASONERIEI
Cele Trei Mari Lumini ale Francmasoneriei sunt Cartea Legii Sacre, Echerul şi Compasul. Luate împreună, ele reprezintă un simbol al vieţii masonice, deoarece nici o Lojă regulară nu-şi poate deschide Ţinuta şi nu poate lucra fără prezenţa lor pe Altar.
Echerul şi Compasul
Sunt simbolurile de bază ale masoneriei, necesare pentru ridicarea unor edificii stabile şi drepte. Prin analogie, devin simboluri ale virtuţii şi conştiinţei care conduc la perfecţionarea spiritului. Se poate identifica în Echer Moralitatea. Echerul simbolizează sinceritatea şi justiţia intenţiei, a hotărârii şi a operei, adică reprezintă o obligaţie, o normă imuabilă. Echerul este format prin unirea unei verticale și a unei orizontale, verticala arătând spre cer și orizontala atingând solul: uniunea acestor două axe poate reprezenta de asemenea uniunea între cer și pământ, o uniune dată de echilibru și care dă în acțiune rectitudinea, liniaritatea iar în gândire său studiu o coerență, atfel încât edificiul care se construiește rezistă. Se poate identifica în Compas Spiritualitatea. Compasul semnifică hotărârea, capacitatea, geniul Braţele compasului ar putea reprezenta, natural, braţele care se deschid iar, prin extensie, inima care se deschide şi se închide din cauza emoţiilor pe care le percepe sau din cauza circumstanţelor şi persoanelor întâlnite. Dacă transpunem această idee în plan mental, lungimea braţelor reprezintă dechiderea gândirii, care se lărgeşte sau se îngustează după capacitatea noastră de a acepta ceea ce ne este prezentat. În cadrul gradului de ucenic, primul simbol îl controlează pe al doilea, în timp ce în cadrul celui de-al doilea grad, cele două simboluri se echilibrează, iar în al treilea compasul controlează echerul.
Firul cu Plumb şi Nivela
Aceste unelte sugerează mecanismele prin care ne orientăm într-un plan vertical, pentru a-i determina cele două dimensiuni înălţimea şi lungimea. Firul cu Plumb ne indică toate deviaţiile de plan în construcţia operei. Dacă examinăm firul cu plumb putem observa că el poate circula în lungul firului, dar că locul său efectiv este jos, aceasta voind poate să semnifice că, înainte de a te ridica, necesitatea primordială este de a privi în sine, în fundul sinelui… Instrumentul de nivelare (Nivela), instrument destinat la stabilirea perpendicularităţii, a raportului dintre orizontal şi vertical, semnifică capacitatea de a construi un sistem de referinţă şi prin aceasta de a se îmbogăţi spiritual. Nivela ne incită la umilinţă şi la a-l considera pe celălalt ca pe tine însuţi, pentru că, dacă nivela ne arată neregularităţile suprafeţei, ea ne arată, de asemenea, modul de a le reface. Într-un plan social, ca şi într-un plan spiritual, ea poate să ne împingă la aplicarea în lege, ca şi în inima noastră deviza “Libertate, egalitate, fraternitate”.
Ciocanul şi Dalta
Ciocanul de Spart Piatra reprezintă forţa voinţei, determinarea de fier de a izbuti pentru bine. Dalta simbolizează Discernământul, adică capacitatea de a distinge părţile utile ale pietrei, esenţiale pentru construire, de cele inutile. De notat că ciocanul este prelungirea braţului masonului şi este deci vectorul energieie sale: el permite forţei să fie aplicată pe dalta care este plasată cu discernământ pe partea de piatră care trebuie îndepărtată. Ciocanul este similar inteligenţei în acţiune. Forţa şi discernământul sunt de fapt, puse în aplicare pentru a tăia piatra. Astfel, în timp ce Ciocanul de Spart Piatra exprimă voinţa de a obţine, Dalta simbolizează conştiinţa a ceea ce trebuie evitat. Dalta permite subţierea pietrei prin îndepărtarea imperfecţiunilor grosiere, a rugozităţilor, a proeminenţelor, a părţilor tăioase, a asperităţilor disgraţioase, a nodurilor. Dalta este ultima legătură între creator şi creaţia sa, între sculptor şi sculptură. Dalta este prelungirea gândului tăietorului de piatră şi în viziunea perfecţionării, poate fi asimilată unei anume forme de discernământ, de conştinţă sau de înţelepciune. Utilizând simbolic dalta înseamnă a rafina propriul caracter, a îndepărta cele mai mari particularităţi inhibitoare sau nesatisfăcătoare. La o ultimă analiză, cele două instrumente semnifică necesitatea de a uni acţiunea cu gândul. Unul fără altul cele două instrumente nu pot tăia piatra într-o manieră eficace şi sigură. Daltă şi ciocanul singure sunt ineficace. Complementarul activului şi pasivului sunt evidente în acest caz.
Piatra Brută şi cea Şlefuită
În sens general, metafora pietrei este legată de identificarea ei cu însăşi masonul; lucrarea masonică a măsurării şi lustruirii pietrei brute corespunde cu transformarea lui însuşi, lucru pe care masonul îl face pentru a trece de la stadiul diform, inconştient şi pasiv al profanului la stadiul regulat, creativ şi conştient al masonului liber. Aşa cum Patra Brută nu este potrivită pentru edificarea unei catedrale pentru că produce instabilitate şi dizarmonie, la fel Piatra Şlefuită, regulată şi cubică, se aseamănă în unicitatea ei cu alte pietre lucrate la fel şi contribuie la ridicarea Templului. Aceasta corelare implică, în consecinţă, ca un mason să lucreze pentru binele şi progresul ţării şi al umanităţii, perfecţionându-se pe sine însuşi în acelaşi timp.
Rigla cu 24 de Diviziuni
Emblema perfecţiunii şi a ordinii care rezultă din acţiunea justă şi echilibrată, este din timpuri străvechi instrumentul de comparaţie a mărimii şi de măsurare a armoniei proporţiilor. Raportat la propria existenţă, rigla se traduce prin constanţă. Gradată (în 24 de secţiuni) ea serveşte la măsurarea muncii şi a orelor de activitate. Rigla impune disciplină, pas cu pas, oră după oră. Rigla, de aceea, invită la conştiinţa momentului prezent şi la punerea la punct a unei anumite rigori. În rezumat, ea permite să dirijezi sau să verifici munca, tot aşa cum poate fi o colac de salvare, o metodă pentru un spirit dezordonat, care încearcă să se disciplineze.
Mistria
Această unealtă este utilizată la finalul construcţiei, în momentul în care se întinde pe pereţi mortarul sau ghipsul pentru a astupa distanţele dintre pietre. Mistria unifică, aplatizează. Ea este deci principala unealtă care permite unirea pietrelor între ele. Simbolizează binefacerea, precum şi dorinţa de a-l ajuta pe cel care are nevoie. Astfel exprimă bunătatea activă, caritatea, dar şi voinţa fiinţei umane. Mistria este o unealtă de legătură şi de coordonare, reamintind evident de legătura fraternă care uneşte toţi oamenii între ei.
Acacia (Salcâmul)
Este cel mai important dintre simbolurile vegetale ale masoneriei, referindu-se la principiul nemuririi gradului de Maestru. Originea acestui simbol este legată de mitul lui Hiram, arhitect al Templului lui Solomon din Ierusalim. După moartea sa, asasinii săi au ascuns cadavrul în pământ, dar pe locul unde a fost îngropat a răsărit un fir de salcâm care i-a relevat prezenţa, simbolizând în acelaşi timp şi renaşterea la o nouă viaţă. Salcâmul este simbolul speranţei şi al existenţei sufletului dincolo de moartea fizică şi conservarea energiei indestructibile a vieţii.